Este toamna. Vad cum in palatul meu de cristal intra frunzele desprinse din copacii mahniti. Vad cum frunzele sunt amagite de vant, cum toata splendoarea lor de odinioara dispare intr-o clipa. Vad cum clipele se scurg in sufletul meu ca intr-o clepsidra cu fluturi si flori de nisip...vad ce nimeni nu-si doreste sa vada. Simt cum in sufletul meu trec ani infloritori ce niciodata nu au inflorit.Astept ca picaturile de ploaie sa se transforme in parghii de apa ce leaga margele de soare purtate in pale de vant. Dar asteptarea este in zadar...Astept ca soarele sa ma ia sub aripa sa ocrotitoare. Ploaia nu conteneste. Poate ca asteapta ca picaturile ei reci sa patrunda in sufletul meu si sa se transforme in lacrimi calde.
Acum in sufletul meu ploua sau mai bine zis : sufletul meu plange de dorul tau. Un dor nesfarsit, cristalin, transparent...asa cum pareai a fi tu la prima intalnire. Acum plang si astept ca lacrimile mele sa se contopeasca cu lacrimile ingerilor ca suferinta mea sa poata disparea din suflet. Pentru ca asta cred eu : picaturile de ploaie sunt de fapt lacrimile ingerilor ce plang pentru noi.
